Mouelle Roucher, Cosmisian

Astăzi vorbim despre regăsire. Despre povestea de regăsire dintre mine și această carte. Despre recăutarea și redescoperirea pasajelor preferate dintr-o carte pe care o recitești cu dor și curiozitate renăscută. Așadar,  vorbim despre prefixul re și bucuria pe care o stârnește unui cititor regăsirea unei cărți dragi pe hârtie. Resimțirea tuturor sentimentelor pe care le-ai avut odinioară, pe când ai citit-o pentru prima data, retrăirea, odată cu personajele, a poveștii, acum parcă mai ademenitoare, însă neschimbată. Și, totuși, cum ajungem să ne bucurăm de o lectură pentru a doua oară? Eu cred în puterea și acea magie a scriitorului de a rescrie poveste pentru a doua oară pe retina cititorului, ca și cum cititorul însuși ar fi coautorul cărții, care, printr-un pact tainic cu autorul, a primit această îndeletnicire: de a rescrie.  

Povestea prefixului re am trăit-o și eu cu această carte, Mouelle Roucher – volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp scrisă de Cosmisian, un om talentat, care scrie neproză smart emoțional și pe care îl găsiți scriind, într-o manieră pe care eu nu am mai întâlnit-o la noi, pe blogul său Gânduri neinfinite

M-am întâlnit pentru prima dată cu Mouelle Roucher acum un an, în format electronic. Am citit cartea pe nerăsuflate, cu telefonul mereu deschis în documentul cu pricina, fiindcă ardeam de nerăbdare să aflu mai multe despre această doamnă Mouelle, despre iubirea sa pierdută, despre posibila ei regăsire, dar și despre viața tânărului scriitor care, printr-o scrisoare de admirație, ajunge la inima Mouellei, autoarea cărții Fiorul. 

De curând, am primit vestea publicării acestei cărți, care adăpostește între coperți inima Mouellei Roucher și pe care am recitit-o cu încântarea unui copil de a mirosi pentru prima dată aerul vieții. Am redescoperit atât o parte din sufletul protagonistei, cât și stilul autoului care este unul atipic, elegant și rafinat, care redefinește termenul de proză, aducându-i un soare nou sub care să lumineze. 

Mouelle Roucher trăiește fiorul iubirii când Pierre, bărbatul în care s-au îngemănat toți ceilalți bărbați din viața sa, dispare din viața femeii. Fiorul este și cel care o îndeamnă pe Mouelle să scrie, să creeze o poveste cu accente autobiografie care să poarte chiar acest titlu. Cartea proaspetei scriitoare reușește să creeze o legătură cu un anumit tânăr scriitor, care îi trimite o scrisoare cu impresiile sale despre Fiorul, iar Mouelle, impresionată, este dornică să-și cunoască cititorul, așa că îl invită la lansarea cărții. După întâlnirea celor doi, atât viața Mouellei, cât și a tânărului scriitor se schimbă, ajungând, la un moment dat, să se întâlnească într-un punct nebănuit, care aduce speranță în inima Mouellei Roucher. 

Va afla Mouelle de ce Pierre a plecat chiar după ce își pecetluiseră dragostea într-un lacăt de pe Podul Iubirii? Va reuși tânărul scriitor să alunge din inima Mouellei tristețea? Dar cum rămâne cu iubirea încă ofilită a tânărului? Oare va reînflori

Cosmisian aduce lumină prin condei, ne vorbește despre întâlnirile personajelor misterioase, despre simțirile și emoțiile lor, ne scrie despre fiorul iubirii care poate renaște un suflet uitat în tristețe, ne redă cu talent scriitoricesc și rafinament de poet o altă lume a prozei, o lume a Mouellei, a dezliterării, dar mai ales, o lume a iubirii. 

Vă recomand cu drag să citiți această carte, să vă lăsați prinși în mrejele fiorului și să descoperiți un nou stil de a scrie literatură!

Îi mulțumesc tare mult lui Cosmisian pentru exemplar și pentru că, odată cu publicarea cărții, mi-a dat ocazia să împărtășesc cu voi o distinsă poveste de iubire.

Dacă v-am convins să citiți cartea, să știți că o puteți comanda cu autograf direct de la autor pe adresa mouelleroucher@gmail.com sau o puteți găsi pe Libris


CITATE FAVORITE


Câți dintre noi nu ne-am lăsa pradă dorinței de a cunoaște autorul doar pentru că am naufragiat pe paginile cărților scrise de acesta?

Dar simplitatea este născută în culisele unei minți ce își revendică mereu complexitatea.

Visul pare să nască realitatea.

M-am întrebat ce simte un ceas când se zbate în neputința de a trece la următoarea secundă. Poate își fixează amintiri, iar singura lui șansă este să își oprească pășirea spre alte amintiri. Doar astfel putea să creeze amintiri. Sau să trăiască din ele. În ele. De ce ar vrea timpul să trăiască din netimp?

Ce este cunoașterea? Miracolul de a te fi privit îndeajuns.

Luminii i-a stat întotdeauna mai bine suspendată.

Dar nu suntem noi, doamnele, anotimpuri ale existenței?

Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.

Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, care străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.

O zi de decembrie, Josie Silver

josie-silver---o-zi-in-decembrie---c1

Titlu: O zi de decembrie

Autor: Josie Silver

An apariție: 2018

Categorie: literatură universală

Editură: Nemira

Număr de pagini: 424

Rating: 2 stele


Editura Nemira a pregătit o surpriză pentru cititorii iubitori de romance, și anume cartea O zi de decembrie scrisă de Josie Silver. Întrucât iubesc Crăciunul teribil de mult, mi-am zis că acum, la sfârșitul lunii octombrie, n-ar trebui să fie prea devreme să mă instalez într-un cadru numai bun pentru iarnă alături de o carte cu aceeași temă.

O zi de decembrie este un roman tipic de dragoste, despre o ea și un el și despre o poveste de iubire aproape imposibilă. O carte care se citește ușor, care nu provoacă dureri de cap ori momente teribile de meditație, ci doar o stare de plutire, visare prin neant. Acțiunea este dinamică și ne poartă pe cursul vieților celor doi protagoniști. Stilul de scriere al autoarei este atrăgător, te ține alături de personaje încă de la primele pagini, însă mie mi-a lipsit estența din cartea asta. Acel je ne sais quoi care să-mi stârnească endorfinele, ori care să mă emoționeze și care să-mi transmită ceva cât de mărunt.

Povestea este una clișeică, care urmărește viața lui Laurie pe parcursul a 10 ani, timp în care tânăra este în căutarea bărbatului pe care l-a văzut din autobuz și de care se îndragostește iremediabil. Viața protagonistei urmărește trasee previzibibile, urmând ca aceasta să-și găsească fericirea.

DSC_0348

Cartea a fost drăguță, însă, chiar dacă este un romance, mă așteptam la mai mult. Nu a fost tocmai pe gustul meu. Gândurile repetitive m-au cam obosit, stilul este cumva prea pueril pentru plăcerea mea, și cu toate că acțiunea este dinamică, O zi de decembrie n-a reușit să mă țină legată de poveste. A lipsit conexiunea dintre mine și lectură. N-am rezonat cu modul de scriere și cu povestea care s-a lungit inutil. Personajele aduc a persoane imature, care se învârt într-un cerc de hotărâri luate într-o manieră infantilă și care nu reușesc să găsească un mod de comunicare productiv prin care să pună capăt unor trsiteți inutile.

O zi de decembrie, cu siguranță, nu este un must read, nu este genul de lectură care să vă rămână în gând după ce o terminați, ori ceva memorabil. Este, dacă vreți, o lectură sub nivelul celor doar cu scopul să relaxeze. Pe mine, personal, nu m-a relaxat, ci, mai mult, mi-a creat o stare de disconfort din pricina faptului că ajungeam la sfârșitul ei teribil de greu.

Dacă vă doriți o lectură clișeică, simplă, care să nu vă dea bătăi de cap, ori momente de meditație profundă, atunci O zi de decembrie vi se potrivește; însă, dacă-mi semănați, și nu vă mulțumiți cu o lectură imemorabilă, atunci nu vă recomand să-i dați o șansă acestui roman.

Mulțumiri speciale, însă, editurii Nemira, pentru surpriza iernatică pregătită și pentru că reușesc să aducă plăcerea lecturii în sufletele cititorilor! Chiar dacă lectura nu m-a prea încântat, cu siguranță m-am bucurat de cafeaua cu caramel din pachet! Mulțumiri!

DSC_0336

 

 

Fantezia literaturii | Contraviața | Philip Roth

1978036-0

Titlu: Contraviața

Autor: Philip Roth

Traducător: Alexandra Coliban

An apariție: 2017

Categorie: literatură universală

Editură: Polirom

Număr de pagini: 400

Rating: 5 stele 


E pentru prima dată când îl citesc pe Roth, la recomandarea Raisei, care vorbea despre cât de excepțională a fost creația lui și care m-a convins să nu stau pe gânduri și să citesc cartea numaidecât. Prin urmare, iată dovada. Cartea lui Roth mi-a plăcut, m-a încântat și a fost o explozie solidă de cunoștințe, scrisă excepțional, coerentă și esențială.

DSC_0317

Philip Roth nu numai că ne transpune în viața personajelor, dar reușește să ne prindă în mreje, prin intermediul acestora, care sunt atât de bine conturate și care trăiesc momente semnificative din viețile lor. Îmbină într-o manieră absolut fascinantă literatura cu viața și viața cu literatura și ne vrăjește cu cadrele care împletesc ficțiunea cu realitatea.

Mi-a fost destul de greu să intru în acțiune, însă modul de scriere m-a prins de la primele pagini și nu m-a lăsat să renunț la lectură. Iar pe măsură ce înaintezi, jocul creat de autor devine ceva dependent care te macină într-un mod opresiv, pentru că ești în căutarea unui fir narativ credibil, palpabil, iar acum ești pe un drum cețos și abrupt, însă Roth așează cuvintele în așa manieră încât tot acel dezechilibru inițial, se așează în balanță cu temele pe care la abordează, precum religia, iudaismul, umanismul, relația dintre frați, iubirea chinuitoare, cât și postura de scriitor care jonglează cu ficțiunea și existența obiectivă.

DSC_0319

Contraviața e genul de carte care te lovește din plin cu realitatea pe care o împletește cu un fir fictiv scris excepțional, prezentat într-o manieră captivantă de care devii dependent pe tot parcursul lecturii. Cu siguranță, creția lui Philip Roth va râmâne pe lista de cărți de recitit pentru a o înțelege mai în profunzime decât am făcut-o acum.

Este o carte puternică care mi-a plăcut teribil de mult, pentru că simpla ficțiune devine ceva complex, fascinant și intrigant care inspiră un aer misterios ce îți pătrunde în venele brăzdate de sânge pasionat de lectură, iar rezultatul este uluitor!

DSC_0326

Nu pot decât să vă mărturisesc că îmi doresc să revin asupra operelor acestui scriitor pentru simplul fapt că reușește să creeze o conexiune între cititor și narator pe care simți nevoia să o întreții cât mai des în interesul unei legături emițător-receptor între tine și cartea în sine.

Vă recomand fără ezitare Contraviața scrisă de autorul american Philip Roth, dacă doriți o lectură fascinantă despre conviețuire, umanism, religie, iubire și alte teme abordate de acesta în creația sa de 400 de pagini.

Găsiți cartea chiar aici.

libris-ro

C I T A T E    F A V O R I T E


Ideea e că durerea și suferința nu-i deturnau nici pe departe jumătate de oră de la intenția de a trăi. Lipsa lor totală de nuanță sau de dubiu, lipsa sentimentului zădărniciei și al disperării pe care îl are orice muritor de rînd te făcea uneori să-i consideri pe toți inumani, și totuși erau oameni despre care era imposibil să spui că erau orice altceva decît umani; erau ceea ce e de fapt umanitatea.

Nu e pierdere dacă nu e amară!

…dar, pe de altă parte, o minte seculară indiferentă nu e nici pe departe arbitrul potrivit pentru a distinge pioșenia de lipsa de respect.

Perfida imaginație e creatorul tuturor – toți sîntem invenția celuilalt, fiecare o iluzie ce invocă alte iluzii. Toți ne sîntem unul altuia autori.

– Cînd te-am găsit, îi spun eu ei, atîrnai pe creangă, coaptă, gata să fii culeasă.

De cîte sute de ore de conversație va fi nevoie ca să ne deprindem cu ce lipsește?

Mă expun vocii ei de parcă aceasta i-ar fi corp, storcînd din ea fiecare picătură a satisfacției mele senzuale. Nu-i plăcere intensă aici care să nu poate fi derivată din cuvinte. Carnalitatea mea a devenit acum cu adevărat ficțiune și, răzbunarea răzbunării, limba și numai ea trebuie să ofere mijloacele oricărei eliberări. Vocea Mariei, limba pe care-o vorbește, e singurul obiect erotic. Unilateralitatea legăturii noastre e cumplită.

Și dacă m-am îndrăgostit doar de vocea aceea care își rostește delicios frazele englezești? Bărbatul care și-a dat viața pentru sunetul mîngîietor al unei propoziții subordonate fin calibrate.

De ce numai scriitorii aveau dreptul să spună ce era de nespus?

Probabil că singurul lucru în engleză care ar fi sunat cum trebuie ar fi fost adevărul.

I-au fost descuiate cele două broaște și apoi s-a trezit singur în micul hol de la intrare, gîndindu-se că, și adult, omul continuă să creadă, copilărește, că atunci cînd cineva moare e un fel de scamatorie, că moartea nu e chiar moarte, că e și nu e în cufăr, că poate cumva să sară de după ușă strigînd: <<Te-am păcălit!>> sau să apară pe stradă și să se țină după tine.

Nu poți participa la distrugerea unei cărți numai pentru că autorul nu este prezent s-o protejeze.

Dar nu cred că moartea îl speria cel mai tare, cît perspectiva de a suporta impotența pentru tot restul vieții.

Nu va trebui decît să-mi iau inima în dinți și să încep să mă vînd, ca oricine altcineva.

Refuzul scriitorului de a accepta lucrurile așa cum sînt – totul e reinventat, pînă și el însuși.

Eu sînt cea plictisită, pentru că tu nu ești aici.

Are oare ființa umană inteligentă vreo șansă să fie altceva decît un producător, la scară mare, de interpretări greșite?

Cu toată seriozitatea, toți ne făurim lumi închipuite, adesea verzi, cu aspect de sîn, unde putem fi, în cele din urmă, «noi înșine».

Singura poveste, Julian Barnes

Tot auzisem de minunatul Julian Barnes, de cât de frumos scrie și cât de plăcut este de cititori, însă nu se ivise ocazia să-l citesc și să simt pe pielea mea de cititor cât de minunat este domnul Barnes. Însă anul acesta, la Bookfest, Andreea nu m-a lăsat să plec acasă fără cel mai nou roman semnat de însuși Julian Barnes, apărăut la Nemira.

Singura poveste, romnaul de față, este prima carte pe care o citesc de la acest autor. Este pentru prima dată când mă întâlnesc cu stilul mult iubitului Julian Barnes. Credeam că mă va năuci complet și că îmi va da frisoane, însă lucrurile n-au stat chiar așa. E adevărat mi-a plăcut modul de scriere și cum a fost creată povestea; că pe lângă povestea în sine, au mai apărut și fragmente numai bune de contemplat, însă mă așteptam la mai mult.

Cartea de față vorbește despre povestea de iubire a unui tânăr pe nume Paul și a unei Susan, mamă a doi copii și soție. O poveste atipică de iubire care se confruntă cu judecăți și constrângeri, cu tristețe și nefericire, cu dragoste și regăsire. O iubire specială, o relație delicată dar controversată și neînțeleasă de ceilalți, care ne arată cum dragostea a doi oameni poate sfida limite și reguli ale conștiinței.

 Eu sunt un băiat; ea e o femeie măritată, de vârstă mijlocie. Am cinismul și pretinsa înțelegere a vieții; dar sunt și idealist, nu doar cinic, convins că am atât voința, cât și puterea să repar lucrurile.

Și ea? Ea nu e nici cinică, nici indealistă; trăiește fără dezordinea mintală a teoretizării și ia fiecare împrejurare și situație pe rând. Râde de lucruri, iar uneori râsul acela e un fel de a nu se gândi la adevărurile evidente, dureroase, un fel de a evita. Dar în același timp simt că e mai aproape de viață decât de mine.

Nu vorbim despre iubirea noastră; știm doar că e acolo, incontestabil; că este ceea ce este și că totul o să decurgă, inevitabil și pe bună dreptate, din acest fapt. Ne repetăm constant unul altuia ,,te iubesc” pentru confirmare? De la distanța asta, nu pot fi sigur. Deși țin minte că, după ce încui ușa din spate, mă bag în pat, lângă ea, iar ea șoptește:

– Să nu uiți niciodată, punctul vulnerabil e la mijloc.

O analiză a iubirii frumos conturată de stilul lui Barnes care m-a încântat și întristat deopotrivă, tocmai fiindă ficțiunea creată de el aici, poate semăna oricând cu realitatea zilelor noastre.

În concluzie, cartea în modul în care este gândită și scrisă, mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut mult pentru că nu seamănă cu poveștile obișnuite de dragoste, pentru că îți dă de gândit după ce o lași să se odihnească pe noptieră și pentru că analizează într-un mod autentic relația de iubire dintre doi oameni care nu este aprobată de familie și legile firii.

Singura poveste de Julian Barnes a fost o lectură unică și plăcută, cu toate că mă așteptam la mai mult, însă lucrul acesta n-a făcut decât să-mi stârnească interesul pentru altă creație de-a lui Barnes, întrucât am de gând să citesc curând Niveluri de viață, despre care se spune că ar fi cea mai bună carte semnată de minunatul domn Barnes.

Vă recomand să încercați cartea asta, de dragul unui weekend petrecut cu gândul la iubire și la tainele ei! Se citește cu răbdare și pe îndelete, vă oferă un sentiment de liniște și neliniște în același timp, însă este perfectă pentru zilele de toamnă răcoroase ce urmează să vină!

Cartea poate fi găsită la Editura Nemira

C I T A T E

Iubirea era, prin însăși natura ei, turbulentă, cataclismică – iar, dacă nu era așa, atunci nu era iubire.

Stau întins în pat acasă, încercând să-mi pun sentimentele în cuvinte. Dintr-un punct de vedere – asta e partea care se leagă de trecut -, iubirea pare descrețirea vastă și bruscă a unei încruntări de-o viață. Dar în același timp – iar asta e partea care se leagă de prezent și viitor – , am impresia că în plămânii sufletului mi-a fost pompat oxigen pur. Gândesc așa doar când sunt singur, bineî1nțeles. Când sunt cu Susan nu mă gândesc cum e s-o iubesc; pur și simplu sunt cu ea. Și poate că acest ,,sunt cu ea” e imposibil de pus în alte cuvinte.

Prima iubire fixează viața pentru totdeauna: atâta lucru am descoperit și eu în decursul anilor. S-ar putea să nu le întreacă pe cele de după, dar acestea vor fi afectate întotdeauna de existența primeia. Ea ar putea servi drept model sau contraexemplu. Ar putea pune în umbră iubirile ulterioare; pe de altă parte, ar putea să le facă mai simple mai bune. Deși uneori prima iubire cauterizează inima și tot ce mai găsește căutătorul după aceea e cicatricea.

Iubirea era o Datorie în și pentru sine. Aveai o Datorie față de Iubire, cu atât mai mult cu cât era acum centrul sentimentului tău de convingeri. Iar Iubirea aducea cu sine multe Datorii. Prin urmare, chiar și când era aparent imponderabilă, Iubirea putea să atârne greu, să te lege fedeleș, iar Datoriile ei puteau să provoace dezastre la fel de mari ca pe vremuri.

Iubirea proastă încă păstra resturile și memoria iubirii bune – undeva în străfunduri, unde niciunul dintre ei nu mai voia să sape.

Omul care a cucerit timpul, Elan Mastai

O carte pe care o tot văzusem și care mi-a atras atenția prin prisma coperții și titlului. Mi-a fost și recomandată și i-am dat o șansă.

Încă de la primele pagini m-a intrigat și m-a făcut să nu o mai las din mână. Structurată pe capitole, în majoritate destul de scurte, Omul care a cucerit timpul  îmbină într-un mod excepțional realitatea cu fantasticul. Pe alocuri amuzantă, cartea prezintă povestea lui Tom Barren care pronește într-o călătorie în timp, cu scopul de a îndrepta o greșeală săvărșită chiar de el.

DSC_0425

Presărată cu umor, iubire, și magie, Omul care a cucerit timpul este romanul de debut a lui Elan Mastai care mi-a plăcut, însă care m-a pierdut pe alocuri, poate din cauza unor fragmente prea detaliate, care n-au fost tocmai pe gustul meu. Însă Elan Mastai a reușit să-mi mențină curiozitatea vie până la sfârșit! Finalul a fost memorabil, iar cel mai mult am apreciat maniera cu care autorul a reușit să creeze personajele și să le ofere liniștea de care aveau nevoie la sfârșit.

Este o carte perfectă pentru zilele răcoroase de toamna, o lectură delicioasă de care poți, în adevăratul sens al cuvântului să te bucuri, care-ți va stârni curiozitate și care te va emoționa.

Nu e tocmai genul meu de lectură, însă a fost interesant să descopăr lumea creată de Elan Mastai și să iau parte la povestea pe care a imaginat-o. A fost un parcurs frumos, iar pentru un roman de debut este un început excepțional care nu face altceva decât să ne ridice așteptările pentru cărțile ce vor urma.

Ca o notă personală, pe care am să o împărtășesc cu voi, am să recunosc că mi se pare că titlul original al cărții, All our wrong todays, care nu este tocmai cel mai ușor de tradus titlu din engleză în română, păstra cumva vie ideea principală a cărții. Pentru că romanul nu este, în special, despre călătoria în timp, ci, după mine, este despre legătura dinte om și timp, despre familie, umanitate și despre conviețuire.

N-ai nevoie de călătorii în timp să zdrobești o lume.

Dar te ajută.

 

Iubești pe cineva cinzeci de ani și moare. Oamenii vorbesc despre suferință ca despre un gol, dar ea nu e goală. E plină. Grea. Nu o absență pe care trebuie să o umpli, ci o greutate pe care o tragi după tine. Pielea ta prinsă în niște cârlige înlănțuite în jurul unor bolovani imenși făcuți din toate variantele de viitor pe care ai crezut că le ai. Cum faci ca acele cinci decenii de iubire să nu devină o mușcătură de șarpe care îți atacă direct inima, inundându-ți corpul de sus până jos cu otravă?

 

Problema când cunoști oamenii prea bine e că toate cuvintele lor nu mai înseamnă nimic și tăcerile lor înseamnă totul.

Mi-a plăcut modul de scriere empatic, ușor amuzant. Scriitorul abordează un subiect interesant despre care povestește frumos și care vă va plăcea fără doar și poate! Vă las și un interviu interesant cu autorul chiar aici.

Vă recomand să încercați cartea pentru că este perfectă pentru zilele de toamnă ce urmează și sunt sigură că vă va menține curioși pe tot parcursul lecturii!

Le mulțumesc tare mult oamenilor faini de la Cartepedia pentru această carte pe care o găsiți aici.

cartepedia