Piramida, Cristian Englert | Fragment în avanpremieră |

 

cristian-englert---piramida---c1.jpg

Piramida, de Cristian Englert, este un nou volum apărut în colecția n’autor de literatură română contemporană, coordonată de Eli Bădică.

Un carusel în care viața și literatura nu se mai deosebesc.

O întâlnire neașteptată cu cel mai cunoscut scriitor al momentului îi schimbă viața lui Alexandru Damian, un tânăr profesor de română, care visează să-și vadă cărțile publicate. Faimosul Marius Vasilescu îi propune un joc incitant: fiecare să scrie un roman și să îl publice cu numele celuilalt. Norocul pare să fi dat peste el. Prins în chingile scrisului, Damian se îndepărtează de fosta viață, de principiile și de prietenii săi și se trezește acuzat de o crimă pe care nu a comis-o. Cum reușești să te salvezi când totul pare pierdut?


Cristian Englert ne oferă o carte pătrunzătoare despre lumea subterană a literaturii de azi, mai degrabă ring al puterii de influență decât măsură onestă a talentului. Ființă vulnerabilă, Damian se trezește prins între două lumi ce par de neîmpăcat. Tabloul lumii literare, ca univers carnivor, se înscrie într-un București a cărui atmosferă este surprinsă cu mult spirit de observație și finețe, autorul reușind să învelească tema căutării adevărului în și prin literatură într-o sprintenă și complicată poveste de dragoste cu intrigă polițistă.

Dana Pîrvan


Cristian Englert îndrăznește să vină cu un roman calofil, pe alocuri prolix, tributar unei scriituri vintage, în răspăr cu valul minimalist contemporan.

Piramida sa este construită cu migală și cu pasiune pură pentru literatură. Ți se va potrivi, indiferent de ce tip de cititor ești, căci e atât o carte despre cărți, scris, scriitori și lumea literară, cât și o cronică a zilelor noastre, o poveste de dragoste, un volum cu intrigă polițistă.

Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

 


 

F R A G M E N T   Î N  A V A N P R E M I E R Ă 

 


 

Mai întâi – un mare gol în memorie. Apoi podul. Nu știa cum de ajunsese tocmai aici. Aruncase însă o privire în apa întunecată a râului și știuse imediat ce are de făcut. Așezase dosarul voluminos pe balustrada podului, apoi dăduse la o parte coperta. Cercetase preț de o secundă pagina dintâi, înflăcărată acum de lumina amurgului, citise titlul atât de iubit de el, titlul atât de urât. „Iartă-mă“, murmurase și, cu un gest stângaci, smulsese pagina de sub șina dosarului. În clipa în care o aruncase peste balustrada podului, simțise cum îl încearcă amețeala, de parcă el însuși sărise. Închisese ochii. Foaia de hârtie plutise preț de câteva clipe prin aer, furată de o pală de vânt, apoi atinsese suprafața apei. Când deschisese în sfârșit ochii, curentul o purtase deja departe, dincolo de pod. De parcă nici n-ar fi existat vreodată. De parcă el n-ar fi scris-o. Vina de a fi gândit-o se ștergea acum și ea. Era ca o întoarcere în timp, ca o coborâre în arborele de posibilități care fusese recent viața lui; asta îi dăduse curaj. Continuase să smulgă foile, mai întâi una câte una, apoi câte două, trei, în cele din urmă un teanc gros de două degete, și să le arunce în apă. În spatele lui, pe pod, un trecător fusese cât pe ce să îi atragă atenția că se comportă ca un huligan, însă o scurtă privire îl convinsese că ar face mai bine să nu se amestece. Căci colțurile buzelor tânărului erau ridicate în sus a zâmbet, în vreme ce chipul era sumbru, crispat, acoperit cu lacrimi.

Purtate de vânt, câteva foi sfârșiseră pe malul îndepărtat al râului. Doi tineri care se plimbau se dăduseră la o parte din calea uneia, fata chicotind și băiatul strângând-o tare de umeri. Un bătrân care se odihnea pe o bancă pescuise din aer o altă filă, apoi începuse s-o citească. El nu văzuse însă nimic din toate astea. Se întorsese cu spatele la parapetul podului și privea acum în aval, către dâra albă de hârtie care fusese romanul său, scriitura sa  care avea acum să se dizolve în natură…

O voce bărbătească, gravă și impunătoare, genul de voce care atrage și captivează într-o adunare publică, îl smulsese din reverie.

„Știu că ai în clipa asta sentimentul că lumea s-a terminat și universul a stat în loc. Aș vrea, însă, să-ți ofer o bere și, poate, și un sfat. Ce zici?“

Nehotărât, Damian îl măsurase din priviri pe posesorul vocii. Era un bărbat înalt, bine clădit, cu părul și barba minuțios îngrijite, ceremonios în îmbrăcăminte (costum alb de in, ușor, impecabil de neted) însă degajat în ținută. Vârsta lui era greu de ghicit. Părul complet alb sugera o viață la asfințit, de bunic septuagenar. Ocolit aproape complet de blestemul ridurilor, chipul îndulcea oarecum impresia, scăzându-i poate un deceniu din cont. Tinerețea ochilor sabota însă orice încercare de categorisire și crea un efect general straniu, o aparență de deghizare, în același timp provocatoare și dezorientantă. Între degetele lungi, nervoase, ale mâinii drepte, ținea o coală de hârtie, tipărită pe ambele părți. Cu dureroasă luciditate, Damian ghicise imediat că foaia îi aparține. Însă și mai neliniștitor în acest moment era un alt lucru: chipul bătrânului, cu toate ciudățeniile lui, cu tăietura romană a nasului și cu urechile un pic cam mari, îi era cunoscut.

„Cine sunteți?“ întrebase Damian, pe jumătate indignat, pe jumătate intrigat. Vocea dorise să fie demnă și severă, sfârșise însă prin a fi măruntă și șovăitoare, oglindindu-i prea bine nivelul curent al respectului de sine.

Bătrânul surâsese rece, dezvelind canini bine îngrijiți, de carnivor.

„Marius Vasilescu mă numesc. Mă ocup și eu cu… literatura.“

În clipa aceea, în mintea tânărului se făcuse dintr-o dată lumină. Firește! Marele prozator Marius Vasilescu, autor al atâtor romane de succes, scriitor tradus în jumătate dintre limbile Europei și, se zvonea, candidat într-un viitor foarte apropiat al unui premiu al cărui nume poartă ghinion să-l rostești… Marius Vasilescu – veritabilă instituție publică și erou național. Evident, în măsura în care, în anii aceștia, cineva ar fi putut întruni aprecierea generală. Damian îi aprecia talentul literar, fără a fi dezvoltat însă o reală admirație pentru el. În același timp, persoana îl intimida. O dovadă indirectă, dar suficient de sigură, a  rolului său de simbol cultural era faptul că mai mulți reprezentanți ai noii generații de prozatori se organizaseră într-un curent artistic având ca unică fundație ruperea cu canoanele literare impuse de Vasilescu. Un număr de tineri critici își făuriseră un renume comentând opera sa, iar lobbyiștii politici roiau în jurul său, încercând, nu fără un anumit grad de succes, să-l ademenească în afara turnului său de fildeș.

Iar acest Marius Vasilescu, printr-un straniu joc al norocului, tocmai citise o filă din ultimul său roman și îl invitase la o discuție. Damian credea cu tărie în destin. Acesta era fără îndoială un semn, o ocazie pe care nu putea s-o rateze. Își dresese vocea.

„Ale… Alexandru Damian… Încântat să vă cunosc… (chipul bătrânului rămăsese imobil, poate dezaprobator, lucru care îi provocase lui Damian un acces de panică; febril, supralicitase) …maestre.“

Lingușirea stângace a tânărului își făcuse efectul într-un mod neașteptat: Vasilescu izbucnise în râs.

„Văd că nu-ți stă în fire să perii! Nu-i nimic, asta-i oricum o atitudine previzibilă și plictisitoare. Poate că-i ziua mea norocoasă! Ia să vedem… îmi detești opera?“

Speriat, Damian clătinase negativ din cap.

„Nu? Deși mă lăudam mai devreme, trebuie să recunosc că sunt ușurat. Nu mai sunt chiar atât de tânăr, îmi lipsește energia de a polemiza pe marginea propriului talent. Iar faptul că nu îmi detești scrisul poate fi o bună bază pentru o discuție civilizată, în jurul unei beri.“

Cu un familiarism puțin exagerat, își aruncase mâna stângă pe unul dintre umerii lui Damian și, fără să mai aștepte răspunsul acestuia, îl trăsese după el.

Tăcerea se prelungise, dându-i răgaz lui Damian să rememoreze scena întâlnirii. Însă Vasilescu avea fără îndoială ceva clar în minte, berea era doar un pretext. Probabil că o să-mi ofere o predică despre rețeta succesului à la Edison: unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație, gândi mohorât tânărul, fără să îndrăznească să-l privească pe celălalt. Trebuie să continui în ciuda obstacolelor care-ți apar în cale. Ești tânăr, nu te lăsa descurajat. Ehehei, eu când eram de vârsta ta… 

– Câte edituri te-au refuzat?

– Două, minți tânărul. Apoi își dădu seama că nu ajută la nimic și rectifică: Ăăă… trei.

– Crezi că ți-au citit manuscrisul înainte de a o face?

Poate că fusese doar o amabilitate plată, lipsită de intenție. Damian preferă, însă, să interpreteze întrebarea ca pe un semn de simpatie și solidaritate și se simți pătruns, la rândul său, de un val de căldură pentru celălalt.

– Câtă dreptate aveți!… Nu știu sigur la primele două edituri, dar înainte de a-l trimite la cea de-a treia, am lipit între ele colțurile paginilor șase și șapte, și când am primit manuscrisul înapoi…

– Erau tot lipite, nu-i așa?

Bătrânul își dădu capul pe spate și izbucni în râs.

– Ingenios – nu atât de departe în text încât redactorul să aibă scuza că și-a dat seama deja de proasta valoare a romanului. Asta dacă excludem posibilitatea ca primele pagini să fie catastrofale, rosti el suficient de tare încât să atragă câteva priviri de la mesele învecinate.

Damian nu avea de gând să se lase umilit. Rosti rece:

– Domnule Vasilescu, știm amândoi la fel de bine că, dacă fragmentul care v-a căzut în mână – la propriu! – nu v-ar fi trezit interesul, nu ne-am fi aflat împreună aici. Dumneavoastră v-ați fi continuat meditația, iar eu aș fi fost ocupat să-mi plâng de milă. „Catastrofal“ iese, cred, din discuție.

Se priviră câteva clipe ochi în ochi, concentrați. Apoi bătrânul zâmbi și ridică palmele către cer cu un simulat entuziasm religios.

– Aleluia! strigă el. Trăiește! Cumva, și-a regăsit și aplombul! Să fie influența mea magică? Să fie berea? Ei da, tinere, ce am citit mi-a plăcut. Firește, nu pot să-mi dau cu părerea despre întreaga carte, însă recunosc că există o destul de bună șansă ca romanul tău să fie valoros.

Atât de valoros încât să-mi propună să mă ajute cu publicarea lui? se întrebă Damian, încordat.

– Te întrebi, firește, urmă bătrânul, dacă îți voi propune ca, folosindu-mă de vastele mele cunoștințe, să te ajut să ți-l publici sau măcar să primești o șansă corectă ca o editură să ți-l citească.

În sinea lui, Damian se considera un bun fizionomist, capabil să citească în cei din jurul său mult mai mult decât ei înșiși erau dispuși s-o spună. În acest caz, însă, chipul lui Vasilescu era o mască. Dincolo de el, nu părea să fie nimic, ba poate doar, adânc de tot, o licărire de amuzament. Bătrânul nu numai că-i sesizase frustrarea, ba chiar contase pe ea. OK, e jocul lui de bătrân cabotin, n-am ce face. Se resemnă să aștepte.

– Ei bine, cred că dacă-ți spun că viața nu-i cinstită, nu o să te surprind, urmă cu răceală Vasilescu. Nu știu dacă detaliul ăsta a ajuns în manualele de limba română (Laudă-mă, gură! exclamă interior Damian, scrâșnindu-și măselele), însă până să ajung să public „Minciuna“, primul meu roman, am fost refuzat de șapte edituri. Iar cei care mi l-au acceptat în cele din urmă m-au obligat să rescriu jumătate din el. M-am executat bombănind, convins că ceea ce fac e inutil și blasfemator și am jurat să mă răzbun pentru umilința asta. E adevărat, acum eu sunt cel care fixează termenii în relația cu o editură, și asta-mi oferă destulă satisfacție. Nu cred, însă, în conceptul unui frate mai mare, care să-ți înlăture obstacolele din cale. Datul din coate, strânsul din dinți, supraviețuirea la înălțime atunci când n-ai decât un pai de care să te agăți, toate astea sunt experiențe formatoare. (Poftim și predica! se încruntă tânărul, oare chiar nu există persoană în vârstă care să reziste tentației?) Dacă cineva îți netezește calea, vei rata o felie consistentă din mărul ăsta zemos care este viața.

– Sigur, partea cu viermele, observă amar Damian.

De data aceasta, Vasilescu păru atins. Răspunse cu o urmă de ranchiună:

– Da, partea cu viermele, dacă vrei! Numai că viermele este zbaterea, vâltoarea, sursa progresului! Pasiunea neîmpărtășită, ambiția de a le demonstra celorlalți că ai în tine ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. Viermele…


 

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Ultimul tren spre Istanbul, de Ayşe Kulin|[Fragment în avanpremieră]

Romanul Ultimul tren spre Istanbul, de Ayşe Kulin, apare la editura Nemira, în colecția Damen Tango. Tradusă în 23 de limbi, recompensată cu Premiul Roma în Italia și Premiul pentru Cel mai bun roman acordat de comunitatea evreiască din Consiliul European, cartea este o combinație fermecătoare de roman de dragoste, roman istoric și roman de război. 

Selva, fiica unui conducător otoman, pleacă la Paris să înceapă o nouă viață cu Rafael, soțul ei, fiul arătos al unui medic evreu. Numai că Franța e invadată de naziști. În timp, cei doi îndrăgostiți aflați în exil descoperă că nimic – nici războiul, nici politica și nici măcar religia – nu poate desface legăturile de familie. Împreună străbat un continent măcinat de conflicte, suspiciuni și violențe. În căutarea libertății, riscă tot. De la Ankara la Paris, Cairo și Berlin, Ultimul tren spre Istanbul este o cuceritoare poveste de dragoste și o lecție despre cum să-ți urmezi propriul drum.

„Ayşe Kulin a scris un roman strălucit folosind metodele romanului istoric. Povestea ei, cuprinzând mai multe fire narative, bogată în personaje, arată o mare abilitate. Te ține cu sufletul la gură până la sfârșit și merită o ecranizare. Se recomandă călduros!“ Historical Novel Review

Ayşe Kulin este una dintre cele mai citite autoare din Turcia de azi. Volumele ei s-au vândut în milioane de exemplare datorită artei sale de a scrie povești captivante despre complexitatea vieții umane. Printre romanele sale, care au fost traduse în multe țări, se numără Trandafirul de la Sarajevo, Dragostea în exil, sau Fără țară. Autoarea, care locuiește la Istanbul împreună cu familia, are o bună experiență și în domeniul cinematografiei, semnând numeroase scenarii de film și emisiuni de televiziune.


F R A G M E N T   Î N   A V A N P R E M I E R Ă


După ce își împărtășiră noutăţile, conversaţia stagnă brusc. De-abia atunci Macit observă cercurile întunecate de sub ochii Selvei. În lumina de apus, văzu ce palidă și trasă la faţă era. Purta pardesiul verde pe care Macit îl știa atât de bine, dovadă că nu își permisese unul nou aici, la Paris. Aceasta era fiica pașei Fazıl Reșat! Cea născută sub o stea norocoasă! Ce lucruri face omul din dragoste! Macit nu putu să nu se întrebe dacă Sabiha s-ar fi purtat la fel de curajos, în caz că părinţii ei nu l-ar fi plăcut. Nu era convins că voia să știe răspunsul. Poate că Sabiha nu ar fi ales o viaţă plină de lipsuri, în schimbul dragostei. S-ar mai fi măritat cu el, dacă nu ar fi fost musulman? Dacă ar fi fost armean, de exemplu. Nu, nici într-un milion de ani! Fără îndoială, familia lui, una dintre cele mai vechi și respectate din Istanbul, precum și educaţia pe care o primise și perspectiva unei cariere frumoase contribuiseră la alegerea ei. Dar de ce să fie dezamăgit? Nu făcuse el însuși alegeri similare? Nu era Sabiha o fată frumoasă, inteligentă și cultivată? Crescută într-o familie respectabilă și obișnuită cu traiul îndestulat? Își amintea sfatul înţelept pe care Sabiha i-l dăduse surorii ei, pe vremea aceea, când Selva era îndrăgostită nebunește. Nu prea avusese efect, dar asta era irelevant.

– Dragostea e ca o flacără, în cele din urmă se stinge, îi spusese Sabiha. Și ce-o să faci atunci, când o să-ţi vină, în sfârșit, mintea la cap și o să vrei să divorţezi de Rafo? Nu va fi un divorţ obișnuit! După asta, nimeni n-o să mai vrea să se însoare cu tine! O să ajungi fată bătrână!

– Fiindcă o să fiu considerată aruncătura unui soţ evreu, de-asta? Nu-ţi face griji, dragă soră, sunt sigură că, dacă flacăra „se stinge“, cum spui tu, prietenia noastră va supravieţui. O să fim și iubiţi, și cei mai buni prieteni.

– Și dacă, Doamne ferește, i se întâmplă ceva lui Rafo? O să te întorci acasă drept soţia evreică, doamna Alfandari?

– Nici vorbă! N-o să mă întorc în casa tatălui nostru, care m-a renegat doar pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat care nu e musulman! Cine știe, poate când o să se întâmple asta o să am deja copii, sau chiar nepoţi.

Când își dăduse seama că nu ajungea nicăieri cu Selva, Sabiha încercase să stea de vorbă cu tatăl lor.

– Vremurile s-au schimbat, tată. Nu mai există asemenea diferenţe. Te rog, nu face ceva ce ai putea regreta mai târziu! Te implor, tată, fii rezonabil! Gândește-te la nora lui Sami Pașa! E grecoaică, nu? Iar soţia lui Vecdi Bei e nemţoaică! Și oricum, dumneata ţi-ai făcut studiile în Europa, ar trebui să ai vederi mai largi!

– Dacă se mărită cu bărbatul acela, nu mai e fiica mea! Să uite că mi-a fost vreodată fiică!

– Dar tată… Cum să uite că e fiica dumitale?

Fazıl Pașa privise în zare, pe fereastră, și rostise ultimele lui vorbe pe tema respectivă:

– Vrei să spui „a fost“.

1200p628_20%_precomanda_ultimul tren spre instanbul

Îngrozitoarea situaţie, care răvășise familia, era o dramă ce dura nu de câteva zile sau luni, ci de ani întregi. Încercarea nereușită a lui Fazıl Pașa de a se sinucide nu o oprise pe Selva, care așteptase până când el se însănătoșise și apoi plecase la iubitul ei. Apoi, fusese rândul mamei lor să provoace agitaţie. Căzuse la pat, grav bolnavă, având permanent nevoie de îngrijire și atenţie. Fazıl Pașa refuza să iasă din casă. Familia se simţea atât de rușinată, că nu își putea privi prietenii în ochi. Incidentul nu le făcuse deloc bine, dar măcar acum știau cu toţii cine le erau prieteni adevăraţi. Chiar și unii pe care îi consideraseră apropiaţi îi bârfeau pe la spate. Pașa era învinovăţit fiindcă își educase fiicele la școli creștine, la fel ca mulţi dintre ei, de fapt.

Împreună cu copiii familiilor prietene, Sabiha și Selva fuseseră date la școala americană din Gedik. Făcuseră școala primară acolo, gimnaziul, la școala franceză, iar liceul, la colegiul american. Amândouă crescuseră vorbind fluent engleza și franceza. Macit își amintea cât de impresionat fusese, cu mulţi ani în urmă, când o văzuse prima dată pe logodnica lui citind în original poezii de Baudelaire și Byron. Până și mama lui, Domnul s-o odihnească, fusese impresionată.

– Așa o soţie i-ar trebui unui diplomat, comentase ea.

Vocea Selvei îl readuse la realitate, după ce se pierduse în gânduri.

– Turcia o să intre în război?

– Nu.

– Ești sigur?

– Facem tot ce putem ca să nu intre. Nu ne permitem un alt război, Selva.

– Macit… Vreau să te întreb ceva.

– Spune, te rog!

– Tata… O să mă ierte vreodată?

– Sincer să fiu, nu știu, Selva. Sora ta și cu mine am închis subiectul ăsta. Nu mai vorbim despre el.

– Chiar așa?

– Da. Ce mai e de spus?

– Chiar crezi asta, Macit?

Macit sorbi o înghiţitură de cafea, înainte să răspundă.

– Ce cred eu nu contează. Ai făcut ce ai vrut. Măcar ești fericită? A meritat toată tulburarea pe care ai stârnit-o?

– Mă deranjează atitudinea asta a ta. Vorbești de parcă nici nu l-ai cunoaște pe Rafo.

– Nu văd de ce te deranjează că spun adevărul. Pur și simplu n-ai vrut să asculţi pe nimeni. Ai mers înainte și ţi-ai tăiat toate legăturile. I-ai făcut să sufere pe mama ta, pe tatăl tău și pe Sabiha. Sper că a meritat. Cu toţii sperăm că n-o să regreţi niciodată.

– Îl iubesc mult de tot pe Rafo, Macit. Nu regret nimic, dar sunt foarte nefericită.

Lacrimile îi curgeau pe obraz. Macit îi luă între palmele lui mâinile tremurânde.

– Haide, Selva, nu ai de ce să fii nefericită, dacă îl iubești așa de mult. Gândește-te prin câte ai trecut, ca să fiţi împreună. Ești o fire puternică, ai știut întotdeauna ce vrei și ai avut curajul să-ţi aperi dorinţele. La

drept vorbind, cred că și tatăl tău știe asta. Poate nu te-a iertat încă, dar sunt sigur că, în sinea lui, te iubește și acum, din tot sufletul.

– Mi-e atât de dor de toţi…

– Timpul vindecă orice rană. Mai așteaptă puţin.

– Mă întreb cât, spuse Selva neliniștită.

Mai aveau timp? se gândi Macit. Timpul era ceva atât de preţios în vremurile astea! Mai ales în ultimele luni. La fel de preţios ca aurul. Nu ca să obţină timp venise delegaţia turcă la Paris? Președintele Inönü voia timp mai mult decât orice altceva. Timp să se gândească, timp să abată atenţia, timp să evite războiul. De fapt, la orice întrebare despre război, Inönü răspundea doar:

– Timpul va hotărî.

Așa că Macit îi dădu același răspuns cumnatei lui.

– Nu știu, Selva. Timpul va decide.

Își dădu seama că ajunsese să folosească tactici diplomatice în viaţa personală. Crezuse întotdeauna că lucrurile se puteau schimba cât ai clipi din ochi, cu rezultate neprevăzute. Dar în împrejurările actuale, Europa nu-și găsea consolarea în previziuni sau speranţe.

Înainte să se despartă de Selva, Macit îi strânse mâinile și o privi în ochi.

– Totul se poate schimba una-două, Selva. Dacă se întâmplă ceva și ești în pericol, trebuie să te întorci imediat acasă.

– Nu mă pot întoarce fără Rafo, Macit.

– Eu cred că ar trebui. E bărbat, poate să aibă grijă de el însuși.

– Am jurat să rămânem împreună toată viaţa. El nu ar vrea să se întoarcă. Știi prin ce a trecut, știi de câte jigniri a avut parte. Iar eu n-aș putea să-l părăsesc.

– Gândește-te bine! Nu avem decât o viaţă și ne-o hotărâm singuri.

– Încearcă să înţelegi, Macit! nu răspund doar pentru viaţa mea.

– Exact! Chiar și pe mare, femeile și copiii părăsesc primii vasul naufragiat.

– Nu înţelegi. Nu vorbesc numai despre Rafo.

Macit, care se ridicase să plece, se așeză din nou.

– Nu! Doar nu vrei să spui că…

– Ba da.

– Când?

– Anul viitor, la început.

– De ce nu mi-ai spus mai repede?

– Am sperat că o să-ţi dai seama.

Privind-o mai atent, Macit văzu, într-adevăr, că se îngrășase în jurul taliei și că avea sânii mai plini decât și-i amintea. Dar era trasă la faţă. Macit se gândi că era nebună să rămână însărcinată pe timp de război.

Mai degrabă refractar, îi făcu urările de bine.

– Vrei să-i spun Sabihăi? întrebă el.

– I-am scris deja, dar poate nu mi-a primit încă scrisoarea. Dacă te întorci mâine, poţi să le dai vestea. Dar aș prefera să o afle de la mine.

– Firește.

– I-am scris și mamei.

– Gândește-te bine, Selva, acum ai un motiv în plus să te întorci la Istanbul.

– Nu pot să-mi cresc copilul fără tată. Nu-ţi face griji, Macit. Și Rafo crede că e primejdios să rămânem aici. Are câteva propuneri să lucreze undeva la ţară. S-ar putea să plecăm din Paris într-o lună.

În cele din urmă, Rafo și Selva reușiseră să plece de la Paris și să se mute la Marsilia. Dar la ce bun? Umbra nazistă coborâse și acolo. Ca să salveze sudul Franţei de invazie, guvernul nou format al mareșalului Pétain îi sacrificase pe evreii francezi, sperând să se înţeleagă cu Hitler. Treptat, evreii francezi, care speraseră că vor trece neobservaţi mutându- se în zone izolate, începură să-și dea seama că se înșelaseră. Germanii ajungeau peste tot, precum fumul. Devenise imposibil să fugi de ei.

Rafo lucra la Marsilia cu un prieten farmacist. Mama Selvei vânduse la licitaţie un inel cu diamant și, fără ca Fazıl Pașa să știe, îi trimisese banii fetei. Rafo îi investise în afacerea prietenului său, farmacistul. El și Selva locuiau într-o mansardă, vizavi de farmacie. Selva dădea lecţii de pian și de engleză și avea ca eleve trei fetiţe din vecini. Reușiseră să-și facă și câţiva prieteni. Dar cea mai bună prietenă a Selvei rămânea sora ei. Îi scria Sabihăi în fiecare zi, povestindu-i amănunţit viaţa lor. Sarcina mergea bine, nu avea greţuri dimineaţa. Se descurcau cu banii, dar trăiau la limită. Singurul lux pe care și-l permiseseră era telefonul, pe care îl instalaseră, ca surorile să poată ţine legătura. Chiar și așa însă, Rafo și Selva erau conștienţi că laţul se strângea în jurul lor. Selva auzise povești îngrozitoare, despre bărbaţi opriţi de poliţie și puși să-și dea jos pantalonii, ca să se vadă dacă erau circumciși. Din fericire, Rafo nu fusese supus unei asemenea umilinţe. Toţi prietenii lor îi credeau turci, fiindcă între ei vorbeau întotdeauna turcește. În martie, Selva ţinuse chiar și postul de Ramadan și se asigurase că toată lumea știa asta. Dar, în ciuda tuturor eforturilor, se temea că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la iveală.

Sursă: Editura Nemira