O zi de decembrie, Josie Silver

josie-silver---o-zi-in-decembrie---c1

Titlu: O zi de decembrie

Autor: Josie Silver

An apariție: 2018

Categorie: literatură universală

Editură: Nemira

Număr de pagini: 424

Rating: 2 stele


Editura Nemira a pregătit o surpriză pentru cititorii iubitori de romance, și anume cartea O zi de decembrie scrisă de Josie Silver. Întrucât iubesc Crăciunul teribil de mult, mi-am zis că acum, la sfârșitul lunii octombrie, n-ar trebui să fie prea devreme să mă instalez într-un cadru numai bun pentru iarnă alături de o carte cu aceeași temă.

O zi de decembrie este un roman tipic de dragoste, despre o ea și un el și despre o poveste de iubire aproape imposibilă. O carte care se citește ușor, care nu provoacă dureri de cap ori momente teribile de meditație, ci doar o stare de plutire, visare prin neant. Acțiunea este dinamică și ne poartă pe cursul vieților celor doi protagoniști. Stilul de scriere al autoarei este atrăgător, te ține alături de personaje încă de la primele pagini, însă mie mi-a lipsit estența din cartea asta. Acel je ne sais quoi care să-mi stârnească endorfinele, ori care să mă emoționeze și care să-mi transmită ceva cât de mărunt.

Povestea este una clișeică, care urmărește viața lui Laurie pe parcursul a 10 ani, timp în care tânăra este în căutarea bărbatului pe care l-a văzut din autobuz și de care se îndragostește iremediabil. Viața protagonistei urmărește trasee previzibibile, urmând ca aceasta să-și găsească fericirea.

DSC_0348

Cartea a fost drăguță, însă, chiar dacă este un romance, mă așteptam la mai mult. Nu a fost tocmai pe gustul meu. Gândurile repetitive m-au cam obosit, stilul este cumva prea pueril pentru plăcerea mea, și cu toate că acțiunea este dinamică, O zi de decembrie n-a reușit să mă țină legată de poveste. A lipsit conexiunea dintre mine și lectură. N-am rezonat cu modul de scriere și cu povestea care s-a lungit inutil. Personajele aduc a persoane imature, care se învârt într-un cerc de hotărâri luate într-o manieră infantilă și care nu reușesc să găsească un mod de comunicare productiv prin care să pună capăt unor trsiteți inutile.

O zi de decembrie, cu siguranță, nu este un must read, nu este genul de lectură care să vă rămână în gând după ce o terminați, ori ceva memorabil. Este, dacă vreți, o lectură sub nivelul celor doar cu scopul să relaxeze. Pe mine, personal, nu m-a relaxat, ci, mai mult, mi-a creat o stare de disconfort din pricina faptului că ajungeam la sfârșitul ei teribil de greu.

Dacă vă doriți o lectură clișeică, simplă, care să nu vă dea bătăi de cap, ori momente de meditație profundă, atunci O zi de decembrie vi se potrivește; însă, dacă-mi semănați, și nu vă mulțumiți cu o lectură imemorabilă, atunci nu vă recomand să-i dați o șansă acestui roman.

Mulțumiri speciale, însă, editurii Nemira, pentru surpriza iernatică pregătită și pentru că reușesc să aducă plăcerea lecturii în sufletele cititorilor! Chiar dacă lectura nu m-a prea încântat, cu siguranță m-am bucurat de cafeaua cu caramel din pachet! Mulțumiri!

DSC_0336

 

 

Piramida, Cristian Englert | Fragment în avanpremieră |

 

cristian-englert---piramida---c1.jpg

Piramida, de Cristian Englert, este un nou volum apărut în colecția n’autor de literatură română contemporană, coordonată de Eli Bădică.

Un carusel în care viața și literatura nu se mai deosebesc.

O întâlnire neașteptată cu cel mai cunoscut scriitor al momentului îi schimbă viața lui Alexandru Damian, un tânăr profesor de română, care visează să-și vadă cărțile publicate. Faimosul Marius Vasilescu îi propune un joc incitant: fiecare să scrie un roman și să îl publice cu numele celuilalt. Norocul pare să fi dat peste el. Prins în chingile scrisului, Damian se îndepărtează de fosta viață, de principiile și de prietenii săi și se trezește acuzat de o crimă pe care nu a comis-o. Cum reușești să te salvezi când totul pare pierdut?


Cristian Englert ne oferă o carte pătrunzătoare despre lumea subterană a literaturii de azi, mai degrabă ring al puterii de influență decât măsură onestă a talentului. Ființă vulnerabilă, Damian se trezește prins între două lumi ce par de neîmpăcat. Tabloul lumii literare, ca univers carnivor, se înscrie într-un București a cărui atmosferă este surprinsă cu mult spirit de observație și finețe, autorul reușind să învelească tema căutării adevărului în și prin literatură într-o sprintenă și complicată poveste de dragoste cu intrigă polițistă.

Dana Pîrvan


Cristian Englert îndrăznește să vină cu un roman calofil, pe alocuri prolix, tributar unei scriituri vintage, în răspăr cu valul minimalist contemporan.

Piramida sa este construită cu migală și cu pasiune pură pentru literatură. Ți se va potrivi, indiferent de ce tip de cititor ești, căci e atât o carte despre cărți, scris, scriitori și lumea literară, cât și o cronică a zilelor noastre, o poveste de dragoste, un volum cu intrigă polițistă.

Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

 


 

F R A G M E N T   Î N  A V A N P R E M I E R Ă 

 


 

Mai întâi – un mare gol în memorie. Apoi podul. Nu știa cum de ajunsese tocmai aici. Aruncase însă o privire în apa întunecată a râului și știuse imediat ce are de făcut. Așezase dosarul voluminos pe balustrada podului, apoi dăduse la o parte coperta. Cercetase preț de o secundă pagina dintâi, înflăcărată acum de lumina amurgului, citise titlul atât de iubit de el, titlul atât de urât. „Iartă-mă“, murmurase și, cu un gest stângaci, smulsese pagina de sub șina dosarului. În clipa în care o aruncase peste balustrada podului, simțise cum îl încearcă amețeala, de parcă el însuși sărise. Închisese ochii. Foaia de hârtie plutise preț de câteva clipe prin aer, furată de o pală de vânt, apoi atinsese suprafața apei. Când deschisese în sfârșit ochii, curentul o purtase deja departe, dincolo de pod. De parcă nici n-ar fi existat vreodată. De parcă el n-ar fi scris-o. Vina de a fi gândit-o se ștergea acum și ea. Era ca o întoarcere în timp, ca o coborâre în arborele de posibilități care fusese recent viața lui; asta îi dăduse curaj. Continuase să smulgă foile, mai întâi una câte una, apoi câte două, trei, în cele din urmă un teanc gros de două degete, și să le arunce în apă. În spatele lui, pe pod, un trecător fusese cât pe ce să îi atragă atenția că se comportă ca un huligan, însă o scurtă privire îl convinsese că ar face mai bine să nu se amestece. Căci colțurile buzelor tânărului erau ridicate în sus a zâmbet, în vreme ce chipul era sumbru, crispat, acoperit cu lacrimi.

Purtate de vânt, câteva foi sfârșiseră pe malul îndepărtat al râului. Doi tineri care se plimbau se dăduseră la o parte din calea uneia, fata chicotind și băiatul strângând-o tare de umeri. Un bătrân care se odihnea pe o bancă pescuise din aer o altă filă, apoi începuse s-o citească. El nu văzuse însă nimic din toate astea. Se întorsese cu spatele la parapetul podului și privea acum în aval, către dâra albă de hârtie care fusese romanul său, scriitura sa  care avea acum să se dizolve în natură…

O voce bărbătească, gravă și impunătoare, genul de voce care atrage și captivează într-o adunare publică, îl smulsese din reverie.

„Știu că ai în clipa asta sentimentul că lumea s-a terminat și universul a stat în loc. Aș vrea, însă, să-ți ofer o bere și, poate, și un sfat. Ce zici?“

Nehotărât, Damian îl măsurase din priviri pe posesorul vocii. Era un bărbat înalt, bine clădit, cu părul și barba minuțios îngrijite, ceremonios în îmbrăcăminte (costum alb de in, ușor, impecabil de neted) însă degajat în ținută. Vârsta lui era greu de ghicit. Părul complet alb sugera o viață la asfințit, de bunic septuagenar. Ocolit aproape complet de blestemul ridurilor, chipul îndulcea oarecum impresia, scăzându-i poate un deceniu din cont. Tinerețea ochilor sabota însă orice încercare de categorisire și crea un efect general straniu, o aparență de deghizare, în același timp provocatoare și dezorientantă. Între degetele lungi, nervoase, ale mâinii drepte, ținea o coală de hârtie, tipărită pe ambele părți. Cu dureroasă luciditate, Damian ghicise imediat că foaia îi aparține. Însă și mai neliniștitor în acest moment era un alt lucru: chipul bătrânului, cu toate ciudățeniile lui, cu tăietura romană a nasului și cu urechile un pic cam mari, îi era cunoscut.

„Cine sunteți?“ întrebase Damian, pe jumătate indignat, pe jumătate intrigat. Vocea dorise să fie demnă și severă, sfârșise însă prin a fi măruntă și șovăitoare, oglindindu-i prea bine nivelul curent al respectului de sine.

Bătrânul surâsese rece, dezvelind canini bine îngrijiți, de carnivor.

„Marius Vasilescu mă numesc. Mă ocup și eu cu… literatura.“

În clipa aceea, în mintea tânărului se făcuse dintr-o dată lumină. Firește! Marele prozator Marius Vasilescu, autor al atâtor romane de succes, scriitor tradus în jumătate dintre limbile Europei și, se zvonea, candidat într-un viitor foarte apropiat al unui premiu al cărui nume poartă ghinion să-l rostești… Marius Vasilescu – veritabilă instituție publică și erou național. Evident, în măsura în care, în anii aceștia, cineva ar fi putut întruni aprecierea generală. Damian îi aprecia talentul literar, fără a fi dezvoltat însă o reală admirație pentru el. În același timp, persoana îl intimida. O dovadă indirectă, dar suficient de sigură, a  rolului său de simbol cultural era faptul că mai mulți reprezentanți ai noii generații de prozatori se organizaseră într-un curent artistic având ca unică fundație ruperea cu canoanele literare impuse de Vasilescu. Un număr de tineri critici își făuriseră un renume comentând opera sa, iar lobbyiștii politici roiau în jurul său, încercând, nu fără un anumit grad de succes, să-l ademenească în afara turnului său de fildeș.

Iar acest Marius Vasilescu, printr-un straniu joc al norocului, tocmai citise o filă din ultimul său roman și îl invitase la o discuție. Damian credea cu tărie în destin. Acesta era fără îndoială un semn, o ocazie pe care nu putea s-o rateze. Își dresese vocea.

„Ale… Alexandru Damian… Încântat să vă cunosc… (chipul bătrânului rămăsese imobil, poate dezaprobator, lucru care îi provocase lui Damian un acces de panică; febril, supralicitase) …maestre.“

Lingușirea stângace a tânărului își făcuse efectul într-un mod neașteptat: Vasilescu izbucnise în râs.

„Văd că nu-ți stă în fire să perii! Nu-i nimic, asta-i oricum o atitudine previzibilă și plictisitoare. Poate că-i ziua mea norocoasă! Ia să vedem… îmi detești opera?“

Speriat, Damian clătinase negativ din cap.

„Nu? Deși mă lăudam mai devreme, trebuie să recunosc că sunt ușurat. Nu mai sunt chiar atât de tânăr, îmi lipsește energia de a polemiza pe marginea propriului talent. Iar faptul că nu îmi detești scrisul poate fi o bună bază pentru o discuție civilizată, în jurul unei beri.“

Cu un familiarism puțin exagerat, își aruncase mâna stângă pe unul dintre umerii lui Damian și, fără să mai aștepte răspunsul acestuia, îl trăsese după el.

Tăcerea se prelungise, dându-i răgaz lui Damian să rememoreze scena întâlnirii. Însă Vasilescu avea fără îndoială ceva clar în minte, berea era doar un pretext. Probabil că o să-mi ofere o predică despre rețeta succesului à la Edison: unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație, gândi mohorât tânărul, fără să îndrăznească să-l privească pe celălalt. Trebuie să continui în ciuda obstacolelor care-ți apar în cale. Ești tânăr, nu te lăsa descurajat. Ehehei, eu când eram de vârsta ta… 

– Câte edituri te-au refuzat?

– Două, minți tânărul. Apoi își dădu seama că nu ajută la nimic și rectifică: Ăăă… trei.

– Crezi că ți-au citit manuscrisul înainte de a o face?

Poate că fusese doar o amabilitate plată, lipsită de intenție. Damian preferă, însă, să interpreteze întrebarea ca pe un semn de simpatie și solidaritate și se simți pătruns, la rândul său, de un val de căldură pentru celălalt.

– Câtă dreptate aveți!… Nu știu sigur la primele două edituri, dar înainte de a-l trimite la cea de-a treia, am lipit între ele colțurile paginilor șase și șapte, și când am primit manuscrisul înapoi…

– Erau tot lipite, nu-i așa?

Bătrânul își dădu capul pe spate și izbucni în râs.

– Ingenios – nu atât de departe în text încât redactorul să aibă scuza că și-a dat seama deja de proasta valoare a romanului. Asta dacă excludem posibilitatea ca primele pagini să fie catastrofale, rosti el suficient de tare încât să atragă câteva priviri de la mesele învecinate.

Damian nu avea de gând să se lase umilit. Rosti rece:

– Domnule Vasilescu, știm amândoi la fel de bine că, dacă fragmentul care v-a căzut în mână – la propriu! – nu v-ar fi trezit interesul, nu ne-am fi aflat împreună aici. Dumneavoastră v-ați fi continuat meditația, iar eu aș fi fost ocupat să-mi plâng de milă. „Catastrofal“ iese, cred, din discuție.

Se priviră câteva clipe ochi în ochi, concentrați. Apoi bătrânul zâmbi și ridică palmele către cer cu un simulat entuziasm religios.

– Aleluia! strigă el. Trăiește! Cumva, și-a regăsit și aplombul! Să fie influența mea magică? Să fie berea? Ei da, tinere, ce am citit mi-a plăcut. Firește, nu pot să-mi dau cu părerea despre întreaga carte, însă recunosc că există o destul de bună șansă ca romanul tău să fie valoros.

Atât de valoros încât să-mi propună să mă ajute cu publicarea lui? se întrebă Damian, încordat.

– Te întrebi, firește, urmă bătrânul, dacă îți voi propune ca, folosindu-mă de vastele mele cunoștințe, să te ajut să ți-l publici sau măcar să primești o șansă corectă ca o editură să ți-l citească.

În sinea lui, Damian se considera un bun fizionomist, capabil să citească în cei din jurul său mult mai mult decât ei înșiși erau dispuși s-o spună. În acest caz, însă, chipul lui Vasilescu era o mască. Dincolo de el, nu părea să fie nimic, ba poate doar, adânc de tot, o licărire de amuzament. Bătrânul nu numai că-i sesizase frustrarea, ba chiar contase pe ea. OK, e jocul lui de bătrân cabotin, n-am ce face. Se resemnă să aștepte.

– Ei bine, cred că dacă-ți spun că viața nu-i cinstită, nu o să te surprind, urmă cu răceală Vasilescu. Nu știu dacă detaliul ăsta a ajuns în manualele de limba română (Laudă-mă, gură! exclamă interior Damian, scrâșnindu-și măselele), însă până să ajung să public „Minciuna“, primul meu roman, am fost refuzat de șapte edituri. Iar cei care mi l-au acceptat în cele din urmă m-au obligat să rescriu jumătate din el. M-am executat bombănind, convins că ceea ce fac e inutil și blasfemator și am jurat să mă răzbun pentru umilința asta. E adevărat, acum eu sunt cel care fixează termenii în relația cu o editură, și asta-mi oferă destulă satisfacție. Nu cred, însă, în conceptul unui frate mai mare, care să-ți înlăture obstacolele din cale. Datul din coate, strânsul din dinți, supraviețuirea la înălțime atunci când n-ai decât un pai de care să te agăți, toate astea sunt experiențe formatoare. (Poftim și predica! se încruntă tânărul, oare chiar nu există persoană în vârstă care să reziste tentației?) Dacă cineva îți netezește calea, vei rata o felie consistentă din mărul ăsta zemos care este viața.

– Sigur, partea cu viermele, observă amar Damian.

De data aceasta, Vasilescu păru atins. Răspunse cu o urmă de ranchiună:

– Da, partea cu viermele, dacă vrei! Numai că viermele este zbaterea, vâltoarea, sursa progresului! Pasiunea neîmpărtășită, ambiția de a le demonstra celorlalți că ai în tine ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. Viermele…


 

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Ultimul tren spre Istanbul, de Ayşe Kulin|[Fragment în avanpremieră]

Romanul Ultimul tren spre Istanbul, de Ayşe Kulin, apare la editura Nemira, în colecția Damen Tango. Tradusă în 23 de limbi, recompensată cu Premiul Roma în Italia și Premiul pentru Cel mai bun roman acordat de comunitatea evreiască din Consiliul European, cartea este o combinație fermecătoare de roman de dragoste, roman istoric și roman de război. 

Selva, fiica unui conducător otoman, pleacă la Paris să înceapă o nouă viață cu Rafael, soțul ei, fiul arătos al unui medic evreu. Numai că Franța e invadată de naziști. În timp, cei doi îndrăgostiți aflați în exil descoperă că nimic – nici războiul, nici politica și nici măcar religia – nu poate desface legăturile de familie. Împreună străbat un continent măcinat de conflicte, suspiciuni și violențe. În căutarea libertății, riscă tot. De la Ankara la Paris, Cairo și Berlin, Ultimul tren spre Istanbul este o cuceritoare poveste de dragoste și o lecție despre cum să-ți urmezi propriul drum.

„Ayşe Kulin a scris un roman strălucit folosind metodele romanului istoric. Povestea ei, cuprinzând mai multe fire narative, bogată în personaje, arată o mare abilitate. Te ține cu sufletul la gură până la sfârșit și merită o ecranizare. Se recomandă călduros!“ Historical Novel Review

Ayşe Kulin este una dintre cele mai citite autoare din Turcia de azi. Volumele ei s-au vândut în milioane de exemplare datorită artei sale de a scrie povești captivante despre complexitatea vieții umane. Printre romanele sale, care au fost traduse în multe țări, se numără Trandafirul de la Sarajevo, Dragostea în exil, sau Fără țară. Autoarea, care locuiește la Istanbul împreună cu familia, are o bună experiență și în domeniul cinematografiei, semnând numeroase scenarii de film și emisiuni de televiziune.


F R A G M E N T   Î N   A V A N P R E M I E R Ă


După ce își împărtășiră noutăţile, conversaţia stagnă brusc. De-abia atunci Macit observă cercurile întunecate de sub ochii Selvei. În lumina de apus, văzu ce palidă și trasă la faţă era. Purta pardesiul verde pe care Macit îl știa atât de bine, dovadă că nu își permisese unul nou aici, la Paris. Aceasta era fiica pașei Fazıl Reșat! Cea născută sub o stea norocoasă! Ce lucruri face omul din dragoste! Macit nu putu să nu se întrebe dacă Sabiha s-ar fi purtat la fel de curajos, în caz că părinţii ei nu l-ar fi plăcut. Nu era convins că voia să știe răspunsul. Poate că Sabiha nu ar fi ales o viaţă plină de lipsuri, în schimbul dragostei. S-ar mai fi măritat cu el, dacă nu ar fi fost musulman? Dacă ar fi fost armean, de exemplu. Nu, nici într-un milion de ani! Fără îndoială, familia lui, una dintre cele mai vechi și respectate din Istanbul, precum și educaţia pe care o primise și perspectiva unei cariere frumoase contribuiseră la alegerea ei. Dar de ce să fie dezamăgit? Nu făcuse el însuși alegeri similare? Nu era Sabiha o fată frumoasă, inteligentă și cultivată? Crescută într-o familie respectabilă și obișnuită cu traiul îndestulat? Își amintea sfatul înţelept pe care Sabiha i-l dăduse surorii ei, pe vremea aceea, când Selva era îndrăgostită nebunește. Nu prea avusese efect, dar asta era irelevant.

– Dragostea e ca o flacără, în cele din urmă se stinge, îi spusese Sabiha. Și ce-o să faci atunci, când o să-ţi vină, în sfârșit, mintea la cap și o să vrei să divorţezi de Rafo? Nu va fi un divorţ obișnuit! După asta, nimeni n-o să mai vrea să se însoare cu tine! O să ajungi fată bătrână!

– Fiindcă o să fiu considerată aruncătura unui soţ evreu, de-asta? Nu-ţi face griji, dragă soră, sunt sigură că, dacă flacăra „se stinge“, cum spui tu, prietenia noastră va supravieţui. O să fim și iubiţi, și cei mai buni prieteni.

– Și dacă, Doamne ferește, i se întâmplă ceva lui Rafo? O să te întorci acasă drept soţia evreică, doamna Alfandari?

– Nici vorbă! N-o să mă întorc în casa tatălui nostru, care m-a renegat doar pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat care nu e musulman! Cine știe, poate când o să se întâmple asta o să am deja copii, sau chiar nepoţi.

Când își dăduse seama că nu ajungea nicăieri cu Selva, Sabiha încercase să stea de vorbă cu tatăl lor.

– Vremurile s-au schimbat, tată. Nu mai există asemenea diferenţe. Te rog, nu face ceva ce ai putea regreta mai târziu! Te implor, tată, fii rezonabil! Gândește-te la nora lui Sami Pașa! E grecoaică, nu? Iar soţia lui Vecdi Bei e nemţoaică! Și oricum, dumneata ţi-ai făcut studiile în Europa, ar trebui să ai vederi mai largi!

– Dacă se mărită cu bărbatul acela, nu mai e fiica mea! Să uite că mi-a fost vreodată fiică!

– Dar tată… Cum să uite că e fiica dumitale?

Fazıl Pașa privise în zare, pe fereastră, și rostise ultimele lui vorbe pe tema respectivă:

– Vrei să spui „a fost“.

1200p628_20%_precomanda_ultimul tren spre instanbul

Îngrozitoarea situaţie, care răvășise familia, era o dramă ce dura nu de câteva zile sau luni, ci de ani întregi. Încercarea nereușită a lui Fazıl Pașa de a se sinucide nu o oprise pe Selva, care așteptase până când el se însănătoșise și apoi plecase la iubitul ei. Apoi, fusese rândul mamei lor să provoace agitaţie. Căzuse la pat, grav bolnavă, având permanent nevoie de îngrijire și atenţie. Fazıl Pașa refuza să iasă din casă. Familia se simţea atât de rușinată, că nu își putea privi prietenii în ochi. Incidentul nu le făcuse deloc bine, dar măcar acum știau cu toţii cine le erau prieteni adevăraţi. Chiar și unii pe care îi consideraseră apropiaţi îi bârfeau pe la spate. Pașa era învinovăţit fiindcă își educase fiicele la școli creștine, la fel ca mulţi dintre ei, de fapt.

Împreună cu copiii familiilor prietene, Sabiha și Selva fuseseră date la școala americană din Gedik. Făcuseră școala primară acolo, gimnaziul, la școala franceză, iar liceul, la colegiul american. Amândouă crescuseră vorbind fluent engleza și franceza. Macit își amintea cât de impresionat fusese, cu mulţi ani în urmă, când o văzuse prima dată pe logodnica lui citind în original poezii de Baudelaire și Byron. Până și mama lui, Domnul s-o odihnească, fusese impresionată.

– Așa o soţie i-ar trebui unui diplomat, comentase ea.

Vocea Selvei îl readuse la realitate, după ce se pierduse în gânduri.

– Turcia o să intre în război?

– Nu.

– Ești sigur?

– Facem tot ce putem ca să nu intre. Nu ne permitem un alt război, Selva.

– Macit… Vreau să te întreb ceva.

– Spune, te rog!

– Tata… O să mă ierte vreodată?

– Sincer să fiu, nu știu, Selva. Sora ta și cu mine am închis subiectul ăsta. Nu mai vorbim despre el.

– Chiar așa?

– Da. Ce mai e de spus?

– Chiar crezi asta, Macit?

Macit sorbi o înghiţitură de cafea, înainte să răspundă.

– Ce cred eu nu contează. Ai făcut ce ai vrut. Măcar ești fericită? A meritat toată tulburarea pe care ai stârnit-o?

– Mă deranjează atitudinea asta a ta. Vorbești de parcă nici nu l-ai cunoaște pe Rafo.

– Nu văd de ce te deranjează că spun adevărul. Pur și simplu n-ai vrut să asculţi pe nimeni. Ai mers înainte și ţi-ai tăiat toate legăturile. I-ai făcut să sufere pe mama ta, pe tatăl tău și pe Sabiha. Sper că a meritat. Cu toţii sperăm că n-o să regreţi niciodată.

– Îl iubesc mult de tot pe Rafo, Macit. Nu regret nimic, dar sunt foarte nefericită.

Lacrimile îi curgeau pe obraz. Macit îi luă între palmele lui mâinile tremurânde.

– Haide, Selva, nu ai de ce să fii nefericită, dacă îl iubești așa de mult. Gândește-te prin câte ai trecut, ca să fiţi împreună. Ești o fire puternică, ai știut întotdeauna ce vrei și ai avut curajul să-ţi aperi dorinţele. La

drept vorbind, cred că și tatăl tău știe asta. Poate nu te-a iertat încă, dar sunt sigur că, în sinea lui, te iubește și acum, din tot sufletul.

– Mi-e atât de dor de toţi…

– Timpul vindecă orice rană. Mai așteaptă puţin.

– Mă întreb cât, spuse Selva neliniștită.

Mai aveau timp? se gândi Macit. Timpul era ceva atât de preţios în vremurile astea! Mai ales în ultimele luni. La fel de preţios ca aurul. Nu ca să obţină timp venise delegaţia turcă la Paris? Președintele Inönü voia timp mai mult decât orice altceva. Timp să se gândească, timp să abată atenţia, timp să evite războiul. De fapt, la orice întrebare despre război, Inönü răspundea doar:

– Timpul va hotărî.

Așa că Macit îi dădu același răspuns cumnatei lui.

– Nu știu, Selva. Timpul va decide.

Își dădu seama că ajunsese să folosească tactici diplomatice în viaţa personală. Crezuse întotdeauna că lucrurile se puteau schimba cât ai clipi din ochi, cu rezultate neprevăzute. Dar în împrejurările actuale, Europa nu-și găsea consolarea în previziuni sau speranţe.

Înainte să se despartă de Selva, Macit îi strânse mâinile și o privi în ochi.

– Totul se poate schimba una-două, Selva. Dacă se întâmplă ceva și ești în pericol, trebuie să te întorci imediat acasă.

– Nu mă pot întoarce fără Rafo, Macit.

– Eu cred că ar trebui. E bărbat, poate să aibă grijă de el însuși.

– Am jurat să rămânem împreună toată viaţa. El nu ar vrea să se întoarcă. Știi prin ce a trecut, știi de câte jigniri a avut parte. Iar eu n-aș putea să-l părăsesc.

– Gândește-te bine! Nu avem decât o viaţă și ne-o hotărâm singuri.

– Încearcă să înţelegi, Macit! nu răspund doar pentru viaţa mea.

– Exact! Chiar și pe mare, femeile și copiii părăsesc primii vasul naufragiat.

– Nu înţelegi. Nu vorbesc numai despre Rafo.

Macit, care se ridicase să plece, se așeză din nou.

– Nu! Doar nu vrei să spui că…

– Ba da.

– Când?

– Anul viitor, la început.

– De ce nu mi-ai spus mai repede?

– Am sperat că o să-ţi dai seama.

Privind-o mai atent, Macit văzu, într-adevăr, că se îngrășase în jurul taliei și că avea sânii mai plini decât și-i amintea. Dar era trasă la faţă. Macit se gândi că era nebună să rămână însărcinată pe timp de război.

Mai degrabă refractar, îi făcu urările de bine.

– Vrei să-i spun Sabihăi? întrebă el.

– I-am scris deja, dar poate nu mi-a primit încă scrisoarea. Dacă te întorci mâine, poţi să le dai vestea. Dar aș prefera să o afle de la mine.

– Firește.

– I-am scris și mamei.

– Gândește-te bine, Selva, acum ai un motiv în plus să te întorci la Istanbul.

– Nu pot să-mi cresc copilul fără tată. Nu-ţi face griji, Macit. Și Rafo crede că e primejdios să rămânem aici. Are câteva propuneri să lucreze undeva la ţară. S-ar putea să plecăm din Paris într-o lună.

În cele din urmă, Rafo și Selva reușiseră să plece de la Paris și să se mute la Marsilia. Dar la ce bun? Umbra nazistă coborâse și acolo. Ca să salveze sudul Franţei de invazie, guvernul nou format al mareșalului Pétain îi sacrificase pe evreii francezi, sperând să se înţeleagă cu Hitler. Treptat, evreii francezi, care speraseră că vor trece neobservaţi mutându- se în zone izolate, începură să-și dea seama că se înșelaseră. Germanii ajungeau peste tot, precum fumul. Devenise imposibil să fugi de ei.

Rafo lucra la Marsilia cu un prieten farmacist. Mama Selvei vânduse la licitaţie un inel cu diamant și, fără ca Fazıl Pașa să știe, îi trimisese banii fetei. Rafo îi investise în afacerea prietenului său, farmacistul. El și Selva locuiau într-o mansardă, vizavi de farmacie. Selva dădea lecţii de pian și de engleză și avea ca eleve trei fetiţe din vecini. Reușiseră să-și facă și câţiva prieteni. Dar cea mai bună prietenă a Selvei rămânea sora ei. Îi scria Sabihăi în fiecare zi, povestindu-i amănunţit viaţa lor. Sarcina mergea bine, nu avea greţuri dimineaţa. Se descurcau cu banii, dar trăiau la limită. Singurul lux pe care și-l permiseseră era telefonul, pe care îl instalaseră, ca surorile să poată ţine legătura. Chiar și așa însă, Rafo și Selva erau conștienţi că laţul se strângea în jurul lor. Selva auzise povești îngrozitoare, despre bărbaţi opriţi de poliţie și puși să-și dea jos pantalonii, ca să se vadă dacă erau circumciși. Din fericire, Rafo nu fusese supus unei asemenea umilinţe. Toţi prietenii lor îi credeau turci, fiindcă între ei vorbeau întotdeauna turcește. În martie, Selva ţinuse chiar și postul de Ramadan și se asigurase că toată lumea știa asta. Dar, în ciuda tuturor eforturilor, se temea că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la iveală.

Sursă: Editura Nemira

Singura poveste, Julian Barnes

Tot auzisem de minunatul Julian Barnes, de cât de frumos scrie și cât de plăcut este de cititori, însă nu se ivise ocazia să-l citesc și să simt pe pielea mea de cititor cât de minunat este domnul Barnes. Însă anul acesta, la Bookfest, Andreea nu m-a lăsat să plec acasă fără cel mai nou roman semnat de însuși Julian Barnes, apărăut la Nemira.

Singura poveste, romnaul de față, este prima carte pe care o citesc de la acest autor. Este pentru prima dată când mă întâlnesc cu stilul mult iubitului Julian Barnes. Credeam că mă va năuci complet și că îmi va da frisoane, însă lucrurile n-au stat chiar așa. E adevărat mi-a plăcut modul de scriere și cum a fost creată povestea; că pe lângă povestea în sine, au mai apărut și fragmente numai bune de contemplat, însă mă așteptam la mai mult.

Cartea de față vorbește despre povestea de iubire a unui tânăr pe nume Paul și a unei Susan, mamă a doi copii și soție. O poveste atipică de iubire care se confruntă cu judecăți și constrângeri, cu tristețe și nefericire, cu dragoste și regăsire. O iubire specială, o relație delicată dar controversată și neînțeleasă de ceilalți, care ne arată cum dragostea a doi oameni poate sfida limite și reguli ale conștiinței.

 Eu sunt un băiat; ea e o femeie măritată, de vârstă mijlocie. Am cinismul și pretinsa înțelegere a vieții; dar sunt și idealist, nu doar cinic, convins că am atât voința, cât și puterea să repar lucrurile.

Și ea? Ea nu e nici cinică, nici indealistă; trăiește fără dezordinea mintală a teoretizării și ia fiecare împrejurare și situație pe rând. Râde de lucruri, iar uneori râsul acela e un fel de a nu se gândi la adevărurile evidente, dureroase, un fel de a evita. Dar în același timp simt că e mai aproape de viață decât de mine.

Nu vorbim despre iubirea noastră; știm doar că e acolo, incontestabil; că este ceea ce este și că totul o să decurgă, inevitabil și pe bună dreptate, din acest fapt. Ne repetăm constant unul altuia ,,te iubesc” pentru confirmare? De la distanța asta, nu pot fi sigur. Deși țin minte că, după ce încui ușa din spate, mă bag în pat, lângă ea, iar ea șoptește:

– Să nu uiți niciodată, punctul vulnerabil e la mijloc.

O analiză a iubirii frumos conturată de stilul lui Barnes care m-a încântat și întristat deopotrivă, tocmai fiindă ficțiunea creată de el aici, poate semăna oricând cu realitatea zilelor noastre.

În concluzie, cartea în modul în care este gândită și scrisă, mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut mult pentru că nu seamănă cu poveștile obișnuite de dragoste, pentru că îți dă de gândit după ce o lași să se odihnească pe noptieră și pentru că analizează într-un mod autentic relația de iubire dintre doi oameni care nu este aprobată de familie și legile firii.

Singura poveste de Julian Barnes a fost o lectură unică și plăcută, cu toate că mă așteptam la mai mult, însă lucrul acesta n-a făcut decât să-mi stârnească interesul pentru altă creație de-a lui Barnes, întrucât am de gând să citesc curând Niveluri de viață, despre care se spune că ar fi cea mai bună carte semnată de minunatul domn Barnes.

Vă recomand să încercați cartea asta, de dragul unui weekend petrecut cu gândul la iubire și la tainele ei! Se citește cu răbdare și pe îndelete, vă oferă un sentiment de liniște și neliniște în același timp, însă este perfectă pentru zilele de toamnă răcoroase ce urmează să vină!

Cartea poate fi găsită la Editura Nemira

C I T A T E

Iubirea era, prin însăși natura ei, turbulentă, cataclismică – iar, dacă nu era așa, atunci nu era iubire.

Stau întins în pat acasă, încercând să-mi pun sentimentele în cuvinte. Dintr-un punct de vedere – asta e partea care se leagă de trecut -, iubirea pare descrețirea vastă și bruscă a unei încruntări de-o viață. Dar în același timp – iar asta e partea care se leagă de prezent și viitor – , am impresia că în plămânii sufletului mi-a fost pompat oxigen pur. Gândesc așa doar când sunt singur, bineî1nțeles. Când sunt cu Susan nu mă gândesc cum e s-o iubesc; pur și simplu sunt cu ea. Și poate că acest ,,sunt cu ea” e imposibil de pus în alte cuvinte.

Prima iubire fixează viața pentru totdeauna: atâta lucru am descoperit și eu în decursul anilor. S-ar putea să nu le întreacă pe cele de după, dar acestea vor fi afectate întotdeauna de existența primeia. Ea ar putea servi drept model sau contraexemplu. Ar putea pune în umbră iubirile ulterioare; pe de altă parte, ar putea să le facă mai simple mai bune. Deși uneori prima iubire cauterizează inima și tot ce mai găsește căutătorul după aceea e cicatricea.

Iubirea era o Datorie în și pentru sine. Aveai o Datorie față de Iubire, cu atât mai mult cu cât era acum centrul sentimentului tău de convingeri. Iar Iubirea aducea cu sine multe Datorii. Prin urmare, chiar și când era aparent imponderabilă, Iubirea putea să atârne greu, să te lege fedeleș, iar Datoriile ei puteau să provoace dezastre la fel de mari ca pe vremuri.

Iubirea proastă încă păstra resturile și memoria iubirii bune – undeva în străfunduri, unde niciunul dintre ei nu mai voia să sape.

Scrisori din insula Guernsey | Cartea sau filmul?

1256023

Titlu: Scrisori din insula Guernsey

Autor: Mary Ann Shaffer & Annie Barrows

Traducător: Ruxandra Toma

An apariție: 2018

Categorie: literatură universală

Editură: Nemira

Număr de pagini: 304

Rating: 5 stele


 

Cartea

Când am primit cartea asta am fost cucerită pe loc de aerul atins de trecut pe care mi l-a inspirat. Scrisorile de orice tip sunt una dintre plăcerile mele literare, de care încerc să mă bucur de câte ori am ocazia. Iar această carte este și ea un deliciu literar, care m-a încântat cu amuzamentul și scrisorile minunate. Am început-o pe la sfârșitul lunii iulie pentru că îmi doream să o citesc înainte ca filmul să apară, fără măcar să citesc descrierea cărții tocmai pentru a-i da voie lecturii să mă surprindă. Și a reușit să o facă foarte bine!

Într-un cadru în care Londra abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton, protagonista noastră, caută un subiect despre care să scrie pentru noua ei carte. O scrisoare de la un necunoscut din insula Guernsey îi trezește interesul scriitoricesc, iar cei doi încep să-și corespondeze pe cât de des posibil, iar astfel, scriitoarea noastră, Juliet, află despre clubul de lectură pe care bărbatul și prietenii lui au fost nevoiți să-l inventeze pentru a scăpa de tragedia ocupației germane. Juliet arătându-se interesată de acest subiect începe să facă schimb de scrisori și cu membrii clubului de lectură, care îi depană poveștile lor. N-am să vă dezvăluiesc mai mult decât atât pentru că nu-mi doresc să stric plăcerea lecturii.

„Dacă mă gândesc mai bine, poate că este vârcolac. Mi-l și imaginez urmărindu-și prada prin ținuturi mlăștinoase. Și sunt convinsă că n-ar sta pe gânduri dacă ar trebui să mănânce vreun trecător nevinovat. Am să-l urmăresc îndeaproape când va fi lună plină. M-a invitat să merg cu el la dans mâine seară – poate că ar trebui să port guler înalt. Stai, gulerul înalt te apără de vampiri, nu?”

N-am crezut că voi râde cu lacrimi în timpul lecturii, dar s-a întâmplat, pentru că pe cât de amuzantă este, pe atât de bine este scrisă. Scrisorile dintre Juliet, membrii clubului, bărbatul necunoscut și prietenii din viața scriitoarei au un farmec aparte și creează o atmosferă plăcută, un cadru bine conturat în care ești introdus cu o ușurință impecabilă.

Scrisori din insula Guernesey nu este doar despre plăcerea lecturii, dar este și despre puterea scrisorilor de a conecta oameni și de a crea un alt tip de legătură între corespondenți. Sunt sigură că orice iubitor de lectură ar fi încântat să citească această carte pentru că este scrisă într-un stil încântător, care pe mine m-a cucerit, are o doză de amuzament bine gândit și niște personaje fascinante despre care îți dorești să aflii mai multe pe măsură ce acțiunea devine mai interesantă.

O carte despre iubire, prietenie și despre lectură care îți alintă sufletul de cititor în cel mai frumos mod și care mertiă citită de fiecare dintre voi!

În concluzie, cartea mi-a plăcut teribil de mult și a devenit una dintre deliciile literare pe care le îndrăgesc.

AfterlightImage 29

Filmul

M-am bucurat când am auzit că vom avea parte și de o ecranizare a cărții, care poate fi văzută acum pe Netflix.
Am terminat de lecturat cartea înainte ca filmul să fi apărut, tocmai pentru a elimina orice posibilitatea de a vedea filmul înainte de terminarea cărții. În schimb, am vizionat tariler-ul și m-a intrigat. Eram curioasă de cum voi regăsi personajele cărții în personajele filmului. Și a fost plăcut să am câte un chip pentru ficare personaj din carte.
Atmosfera este una plăcută care s-a aporpiat de cea pe care o transmite cartea. Actorii au fost aleși foarte bine, cu personalități care reflectă personajele din carte și au reușit să te transpună în acțiune alături de ei.
S-au pierdut unele detalii, care cred eu că dădeau farmecul poveștii, povestea din film merge pe aceeași idee cu cartea, însă nu respectă întru totul întâmplările din carte.
Mi-au plăcut personajele, atmosfera și cum a fost puțin recreată acțiunea, dar păstrând esența poveștii.
Făcând o concluzie, filmul mi-a plăcut și nu spun că este greșit că acțiunea a fost puțin diferită de cea din carte, însă fără niciun dubiu, cartea mi-a plăcut mult mai mult decât mi-a plăcut filmul.

 

Cartea sau filmul?

Cartea mi-a plăcut mult mai mult și mi s-a părut mult mai bună decât filmul. Din acest motiv vă și recomand să citiți cartea înainte să vedeți filmul, și nu pentru că filmul ar fi ceva ce nu merită văzut, ci tocmai pentru că merită văzut prin atmosfera cărții.
Iar dacă ați văzut deja filmul, tot vă recomad să citiți și cartea de dragul lecturii și pentru minunatul mod în care este scrisă 😀
Sunt curioasă cum procedați voi. Cartea sau filmul? Cine are prioritate pentru voi?

Cartea o găsiți la Editura Nemira, iar filmul este disponibil pe Netflix.